Notiunea de putere de stat si putere politica1 /íà ëàòûíè/ — Èíîńòđàííûé ÿçûê
INTRODUCERE
Categoria de putere, în mod deosebit cea de putere politică, a constituit și constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Dreptul constituțional ca știință politică și juridică în același timp, nu numai că nu poate ocoli, dar nici nu poate fi imaginat fără acest mare capitol referitor la puterea politică la modul în care aceasta ia naștere și se realizează potrivit dispozițiilor normative și a tradițiilor unui popor, ale unei societăți. Numai că această știință nu cercetează întreaga problematică a statului, a puterii politice în general. Foarte multe probleme referitoare la stat sunt analizate de alte ramuri ale științelor politice, precum teoria generală a statului, istoria ideilor politice, filosofia politică, sociologia politică etc.
În această lucrare ne-am propus ca obiectiv clarificarea conceptelor de putere politică statală, a elementelor și funcțiilor sale, a structurii de stat și formele de guvernare, a organizării conducerii societății potrivit principiilor separației puterilor în stat și a analizei cât mai complete a modului de organizare și realizare a puterii într-un anume stat.
Noțiunea de putere
În sens sociologic și aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de către cei care exercită puterea.1
Această definiție implică următoarele precizări:
Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu este o simplă relație între om și om, între om și un obiect sau fenomen. O astfel de relație poate exprima, cel mult, putința omului de a întreprinde ceva în ambianța sa, nu însă autoritatea lui în raport cu alții;
Autoritatea exprimă atât ideea de forță, puterea de a comanda, de a dispune și de a impune, cât și cadrul instituțional prin care această idee se materializează, se obiectivează;
Puterea este un fenomen relațional: dezvăluirea esenței puterii nu este posibilă dacă facem abstracție de subiectul puterii ( guvernanții ), de obiectul ei ( guvernații ) și de mijloacele sau metodele întrebuințate pentru realizarea puterii, adică de raportul existenței între constrângere și convingere. Așadar, puterea este o forță care preexistă formelor de manifestare, ea este o energie socială în stare latentă. Sesizarea puterii și a esenței ei devin posibile numai ca urmare a exteriorizării acesteia într-un cadru relațional;
Scopul puterii poate fi deliberat, asumat de către cei asupra cărora se exercită puterea sau dimpotrivă, unul impus, resimțit ca presiune exterioară, ca formă alienată a idealului social. După caz, scopul puterii asigură stabilitatea raportului dintre guvernanți și guvernați sau, dimpotrivă, determină sau întreține tensionarea lui. În fine, explică mijloacele la care recurge puterea pentru a se înfăptui. El explică, de asemenea, starea existentă în interiorul societății: complementaritatea dintre putere și voința grupului sau neutralismul lor static și potențial exploziv:
În general prin conceptul de putere se desemnează capacitatea de a impune propria voință ori de a o exercita față de alții.
Ca raport de dominație puterea se instituționalizează mai întâi în familie (pater familias), într-o instituție ori organizație (consilii de administrație), în școală (profesorul), în societate (autoritățile puterii statale parlament-guvern etc.).
Așadar puterea este mijlocul prin care se menține ordinea, intervine pentru a respecta proporțiile sociale, pentru asigurarea binelui comun.
Iată de ce Alexandru Vlăhuță în Gânduri scria că adevărata măsură după care se judecă orice putere: cât bine a adus pe lume, nu cât zgomot a făcut.
Din punctul nostru de vedere, interesează puterea la nivelul macrosocial, acea putere care, în exercitarea ei, se întemeiază pe identificarea realităților, cunoașterea și promovarea unor valori și ajutorul cetățenilor care o acceptă și recunosc în vederea asigurării interesului general.
În concepția profesorului I. Deleanu puterea desemnează ansamblul său, sistemul relațiilor de putere constituie într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de către cei care exercită puterea .
Cunoscutul autor francez G. Burdeau, prezenta puterea ca fiind o forță în serviciul unei idei, o forță născută din conștiința socială, destinată să conducă grupul în căutarea binelui comun și capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă.
Profesorul I. Deleanu surprinde următoarele aspecte legate de putere:
Puterea reprezintă nu numai ideea de forță, puterea de a comanda, de a dispune și de a impune, dar și cadrul instituțional prin care această idee se materializează;
Puterea se exercită pentru realizarea unui scop comun ori pentru exercitarea unuia impus de guvernanți. Scopul puterii așadar, determină, ori statornicia relației guvernanți-guvernați sau dimpotrivă, încordarea ori amplificarea acestuia. În funcție de raportul în care se află subiecții puterii se explică și mijloacele folosite pentru exercitarea ei;
Aspectul social al puterii este determinat de faptul că puterea se exercită numai în cadrul relațiilor sociale în lipsa puterii societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-și satisfacă rațiunea de a fi, puterea este deci o condiție a ordinii sociale și a apropierii idealului comun, libertatea și binele nu sunt posibile decât într-o asemenea ordine.
Noțiune de putere politică
Orice fapt social poate dobândi semnificație politică. Fenomenul politic este o calitate care poate fi atașat oricărui fapt social, dacă înlăuntrul universului social dat acel fapt poate fi interpretat ca fiind politic. Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că totul este de domeniul politicului; înseamnă, însă, că totul este susceptibil de politizare. Calitatea politică este deci acea dimensiune care se atașează oricăror fapte, acte sau situații în măsura în care prin aceasta, se exprimă existența unui grup uman, relațiile de autoritate și de conformitate stabilite în vederea unui scop comun.
Nu există fapte sociale politice prin ele însele, independent deci de aprecierea lor ca atare. Există însă fapte politice oficializate întrucât sunt săvârșite într-un cadru instituționalizat (de exemplu alegerea sau revocarea deputaților, investirea guvernului de către parlament, dizolvarea parlamentului de către Președintele Republicii, suspendare din funcție a Președintelui Republicii de către parlament).
Așa cum am arătat anterior, puterea este caracteristică oricărei colectivități umane. Rolul ei în societate este argumentat prin lipsa conformității tuturor membrilor săi față de reguli și legi. Puterea este cea care orientează societatea spre anumite scopuri, dirijează și menține starea de funcționare a societății. Deci, puterea politică apare când comunitatea umană devine societate, când cei care o alcătuiesc au conștiința de apartenență la acea colectivitate.
Procesul conștiinței sociale a fost, firește, îndelungat și extrem de anevoios. El s-a aflat mereu sub presiunea unei multitudini de factori materiali și spirituali, interacționând spre producerea aceluiași rezultat: formarea conștiinței.
Încercarea de reducțiune sau fetișizare a unora dintre factorii care au declanșat și întreținut procesul acestei deveniri, nu poate decât fi expresia unei mărginiri deliberate sau accidentale.
Așadar, puterea și societatea apar împreună, pentru că fără puterea politică, fără acea forță de impulsie care generează mișcarea în scopul căreia e angajat organismul social, societatea e un corp inert aproape de declinul ei. (G. Burdeau).2
Potrivit aceluiași reputat autor francez formele puterii sunt clasificate în forme preetatice și forme etatice.
Puterea aparține în cadrul formelor preetatice, grupului, o putere difuză, ori șefului sau unui grup minoritar (puterea individualizată), ținând seama de calitățile sau meritele șefului de tradiții sau obiceiuri etc. totdeauna însă temeiul obiectiv al puterii preetatice, indiferent de forma acesteia, rămâne existența comunitară și confruntarea comunității cu mediul ambiant. Sacralizarea și încercarea de legitimare a puterii, detașarea ei de funcțiile generale ale colectivității, marchează începutul cristalizării puterii și al alienării acesteia. Statul încă nu fusese inventat. necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credințe sau cutume. Era necesar un cadru instituționalizat care, pe de-o parte, să legitimeze puterea iar pe de altă parte să-i asigure realizarea și eficacitatea. Ansamblul articulat aș instituțiilor și regulilor constituite în acest scop desemnează statul, iar puterea astfel instituționalizată este o putere etatică puterea de stat. Statul este un concept și o realitate, deși, cum spunea Kelsen, ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit. Paradoxal, statul este o instituție detestabilă, dar și indispensabilă. Necesitatea statului se resimte atunci când el nu există.
Deci cristalizarea puterii, exercitarea ei ca formă normală de organizare a colectivităților stabilite pe un teritoriu, acea putere suverană considerată că reprezintă colectivitatea, apare odată cu statul.
Teoriile cu privire la legitimitatea puterii au fost variate, funcție și de interesul urmărit de susținătorii lor. Vom evoca și noi succint aceste terorii.
Desigur că originea divină a puterii a apărut pentru a justifica imposibilitatea înțelegerii și argumentării puterii. Deținătorii puterii era Dumnezeu, împăratul Japoniei fiind numit fiul Soarelui .
Teoria patriarhală justifică existența statului din familie, în timp ce teoria patrimonială susține că statul a luat ființă din dreptul de proprietate asupra pământului.
Teoria contractualistă, susținută mai ales de J.J. Russeau, T. Hobbes și J. Locke motivează existența statului și a puterii sale printr-un pact de nesupunere a celor mulți față de rege, care le garantează un minim de libertate.
Teoria violenței susține că statul este rezultatul unui impuls din afară, al cultului forței și al spațiului vital.
Teoria juridică a statului-națiune susține că statul este personificarea juridică a unei națiuni.
Susținătorii acestei teorii (Einstein, Carre de Malberg, Jellinek, Laband) rețin diferiți factori pentru definirea unei națiuni. Astfel, concepția germană insistă pe factorii materiali și spirituali, concepția franceză reține elementele subiective (sentimentele spirituale ce leagă membrii colectivității, dorința de a trăi împreună).
Această teorie a fost infirmată de realitatea istorică. În Italia și Germania națiunea a precedat formarea statului, iar în SUA statul a luat ființă înaintea națiunii.
Marx a făcut critica Statului, definit ca domnie a competenței și care realizează interesul general dincolo de contradicțiile sistemului nevoilor, transformând individul în cetățean. Statul este de fapt un produs al clasei dominante economic și care justifică dominația prin autoritatea legilor și a sistemului politic (critica filozofiei dreptului a lui Hegel).
Se confundă astfel statul cu realitatea sa istorică, statul cu puterea politică ori guvernamentală, ignorându-se eforturile făcute de J.J. Russeau pentru a defini politic natura regimului democratic.
Teoria sociologică susținută de Jean Duguit, afirmă că de fapt statul este un fapt istoric, grupul impunându-și voința sa celorlalți membri ai societății. Se reliefează astfel în prim plan puterea materială a statului, forța sa irezistibilă de constrângere.
În legătură cu caracterul puterii de stat (ale puterii publice) opiniile sunt variate, o deosebire esențială relevându-se între cele marxiste și cele nemarxiste. Dar după cum vom vedea, unele trăsături sunt reținute de ambele categorii de doctrine, cum este, de exemplu, caracterul politic (pentru aceasta fiind folosite aceleași argumente sau argumente deosebite), iar altele sunt remarcate fie numai în doctrina occidentală nemarxistă (și sunt reținute pentru democrațiile de aici), fie numai de cea marxistă. Caracterele puterii de stat reținute de majoritatea specialiștilor marxiști și nemarxiști sunt:
a)Politic
Putere investită cu forță de constrângere materială;
c)Organizat
d)Suveranitate
La aceasta marxiștii adaugă caracterul unitar, iar unii autori occidentali enumără și alte caractere, precum:
Caracterul civil;
Caracterul temporar;
Putere de superpoziție și de centralizare.
Juriștii marxiști rețin unele caractere care - zic ei sunt întrunite numai de puterile statale și anume:
j)Democratic;
k)Creator;
Progresist.
Puterea de stat este o putere politică
Este o caracteristică a puterii de stat argumentată în mod diferit în gândirea marxistă față de cea nemarxistă. Pentru Marx și discipolii săi, esența politicii trebuie căutată în lupta de clasă, în doctrina lor baza economică a societății determinând întreaga suprastructură, deci, și puterea de stat, care este o putere de clasă, aparținătoare aceleia care, fiind deținătoarea principalelor mijloace de producție, este, ca efect al acestui fapt, și dețin puterea de stat. Deci, când marxiștii spun că puterea de stat este o putere politică, se referă la caracterul ei de clasă, la faptul că ea aparține numai unei clase și este utilizată în general pentru realizarea unor interese specifice, pentru atingerea unor scopuri legate de menirea istorică a unei clase. Și totuși, în concepția fondatorilor marxismului, orice putere politică de tip expoatator are și unele sarcini general-umane, dincolo de cele de clasă, precum cele referitoare la menținerea echilibrului intern, apărarea patriei etc.3
Reținând caracterul politic al puterii de stat, unii gânditori occidentali aduc argumente diferite față de marxiști. Astfel Harion și J. Giequel susțin că puterea de stat este o putere politică deoarece:
Statul este un arbitru, alegând între diverse opțiuni (mai ales în occident, prin acțiunea grupurilor de presiune);
Puterea nu mai este de natură patrimonială ca în evul mediu, când se făcea o confuzie între patrimoniul statului și patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală);
Sancțiunile pronunțate în numele statului sunt sancțiuni directe privind persoana și deosebindu-se astfel de cele patrimoniale specifice societății revolute. Sau în concepția altor autori,
caracterul politic al puterii de stat este determinat de existența deosebirilor dintre guvernanți și guvernați, idee ce reiese din concepția fondatorilor dreptului constituțional clasic francez.
Puterea de stat este oficială
Puterea de stat este oficială. Aceasta înseamnă că puterea de stat este legitimă. Legitimitatea ei se traduce prin faptul instaurării democratice pe calea alegerilor (vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat) sau forma nedemocratică a folosirii forței, violenței pe calea revoluțiilor, insurecțiilor.
Oficialitatea puterii statale presupune de asemenea, continuitatea și permanența acesteia, este știut că guvernarea trebuie să fie permanentă, altfel societatea suferă și generează haos.
Ca putere oficială, chiar dacă este formată din reprezentanții unui grup ori ai anumitor partide (alegerile sunt cele care decid), puterea de stat se exercită pentru întreaga societate, conduce toată societatea.
În opinia domnului profesor Ion Deleanu, premisa și totodată mijlocul puterii de stat de a se valoriza ca factor de comandă socială sunt crearea și aplicarea normelor juridice. O considerabilă parte a relațiilor sociale devin astfel relații juridice, al căror conținut se exprimă prin drepturile și obligațiile, juridicește consacrate și garantate, ce revin participanților la aceste relații. Opțiunea politică devine acum dirijare statală și juridică, aflată sub semnul virtualității constrângerii juridice. Deși normele juridice nu asanează totalitatea normelor și relațiilor politice sau de altă natură existente în spațiul social acest lucru nefiind de altfel posibil și nici necesar prin funcțiile pe care le îndeplinesc și înainte de toate prin postularea preeminenței intereselor generale -, normele juridice subordonează toate celelalte norme sociale, le polarizează în jurul anumitor valori specifice societății, astfel încât, în cele din urmă, întregul sistem normativ al societății poartă pecetea unora și acelorași interese.
Desigur că puterea de stat ca ansamblu unitar al instituțiilor și relațiilor de putere reglementate juridic - nu poate să acopere și nici nu absoarbe multitudinea și diversitatea instituțiior și raporturilor de putere existente în societate (corpul electoral, partidele politice, sindicate, alte organizații, grupuri de presiune, organizații religioase). Dimensiunea puterii în societate, sub diferitele ei forme (puterea instituțională, puterea partidelor, a sindicatelor, a grupurilor de presiune, mass-mediei etc.) și interacțiunea dintre factorii ei constituie o condiție esențială de echilibru și eficacitate la nivel social, precum și premisa decisivă a unui regim autentic democratic.
Puterea de stat și societatea se află într-o relație de influență reciprocă. Dacă puterea de stat se realizează ca autoritate în societate și față de ea, societatea acționează de asemenea asupra puterii de stat. Astfel: orice societate își polarizează interesele generale în jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esenței ei, a modului ei de organizare și de exercitare, nu le poate ignora (de exemplu ideologia democratică, liberală și pluralistă); ansamblul relațiilor economice ale societății, inclusiv relațiile de proprietate, influențează de asemenea organizarea puterii de stat și funcțiile ei (de exemplu, economia liberală, comparativ cu cea socialistă); circumstanțele istorice și tradițiile (bunăoară, constituirea unor state în procesul decolonizării, tradițiile monarhice sau republicane) prefigurează puterea și apoi contribuie la cristalizarea ei; factorul internațional exercită și el o presiune considerabilă asupra puterii de stat (de exemplu, constituirea zonelor de influență la Ialta, în 1945); în fine, psihologia individuală și colectivă îndeplinește un rol important în procesul organizării puterii și al stabilirii funcțiilor și metodelor ei de exercitare. Așadar societatea acționează asupra puterii de stat prin intermediul factorilor ideologici, economici, politici, internaționali etc., realizându-se astfel un original și permanent circuit feed-back între puterea de stat și societate.
Puterea de stat este investită cu putere de constrângere materială
Statul a fost și este conceput ca un sistem de organizații care, urmărind realizarea unor funcții la nivelul societății, poate și trebuie să utilizeze forța în acest scop. Vorbind de caracteristicile puterii de stat, D. Negulescu cita pe Jhering, care în Der zweek im Recht arăta că statul este o putere superioară tuturor voințelor ce se găsesc pe teritoriul său. Această putere este și trebuie să fie - pentru ca să avem un stat o putere materială superioară oricărei alte puteri existând pe un teritoriu determinat. Statul nu poate fi conceput în afara puterii de comandă, în afara puterii de constrângere. Lipsa puterii materiale (Macht) este păcatul mortal al statului preciza Jhering. Popoarele au suportat continuă el cea mai rea folosință a puterii de stat, biciul lui Atila și nebunia unor împărați romani; ele au sărbătorit ca pe niște eroi adevărați tirani, la picioarele cărora oamenii se prosternau în pulbere. Chiar în starea de delir, despotismul rămâne o formă de stat, pe câtă vreme anarhia nu; ea este neputința puterii publice, este o stare antisocială, descompunerea, destrămarea societății.
Argumentarea necesității existenței unui aparat înzestrat cu forța materială de constrângere în societate este diferită în gândirea marxistă, față de cea nemarxistă, celei dintâi fiindu-i specifică o poziție ce rezultă din caracterul de clasă atribuit puterii de stat. Astfel, potrivit concepției marxiste, dacă statul prin esența lui este aparatul minorității și apără interesele minoritare, dominanți fiind îndreptat împotriva celor mulți, el nu poate exista altfel decât prin organizarea unui sistem specializat de organe care să impună voință clasei dominante, să asigure prin forță aplicarea legilor ce nu exprimă voința generală. În doctrina socialistă ideea aceasta a fost nuanțată în ultimele decenii, susținându-se că în statele de acest tip recurgerea la forță constituie ultima rațio, sfera constrângerii statale îngustându-se treptat, statul transformându-se într-un stat al întregului popor, unde dictatura este înlocuită cu autoconducerea societății.
În ceea ce privește doctrinele nemarxiste, aici explicațiile necesității unei forțe de constrângere materială sunt mult mai variate mai nuanțate. Astfel, unii specialiști, vorbind de guvernanți și guvernați au demonstrat necesitatea acesteia plecând de la sfera largă a celora ce trebuie să se supună ordinelor guvernanților. Cei mai mulți, însă, au argumentat necesitatea unui aparat de constrângere pentru apărarea ordinii sociale, a intereselor comunității în ansamblul ei. Se arată că puterea de stat deține monopolul constrângerii materiale, fără a atribui nici o semnificație sau caracter de clasă acesteia. Constrângerea apare astfel necesară pentru apărarea valorilor întregii societăți, a vieții, a sănătății, libertății și averii tuturor.
În legătură cu necesitatea forței de constrângere, în literatura de specialitate s-a subliniat că statul nu a existat în sensul modern al cuvântului, decât în momentul în care a concentrat în mâinile sale întreaga putere de constrângere materială, că în anumite privințe esențialul puterii rezidă în acest monopol al constrângerii materiale în care statul însuși nu este decât o formă vidă de sens.
Puterea de stat are caracter organizat
Privită prin prisma necesităților care i-au determinat apariția, ca și prin prisma funcțiilor ce le are de îndeplinit, puterea de stat nu poate fi altfel concepută decât ca putere organizată, structurată și echilibrată, în sensul stabilirii unor legături stabile, ferme între componentele sale.
Anvizajată prin prisma cerinței funcționale care i-a determinat apariția conducerea organizată și unitară a societății statul apare ca un sistem organizațional politic a cărui menire este conducerea societății, conducere ce se realizează în mod deosebit în societățile contemporane prin adoptarea de norme juridice ce au valabilitate pe întreg teritoriul și cu privire la întreaga populație asupra căreia se exercită autoritatea de stat. Ori, atât adoptarea normelor cât și aplicarea lor sunt în competența unor forme organizaționale statale, fiecare categorie de organe deținând, după caz, competențele în domeniul creării dreptului, a realizării lui prin mijloace administrative și a realizării lui pe căi juridice. Pentru aceasta întreaga activitate există un întreg eșafodaj de organe de stat între care relațiile esențiale diferă în funcție de sistemul politic sau constituțional adoptat în țările respective.
Privit prin prisma funcțiilor pe care le are de îndeplinit așa cum au fost conceptualizate de știința clasică a Dreptului constituțional ( funcția legislativă, funcția executivă și cea judecătorească ) sau așa cum sunt azi formulate în literatura de specialitate ( de determinare a scopurilor, sarcinilor societății, de organizare a realizării acestora, de distribuție a valorilor și de apărare a lor etc. ) puterea de stat apare necesarmente organizată, fiecare sarcină trebuind a fi realizată potrivit specificului ei de un organ sau organe competente ale statului.
Puterea de stat este unică
În legătură cu această caracteristică, C. Dissescu arăta, cu mulți ani în urmă, că scriitorii germani au mai stabilit un caracter special statului, / usammen gehorigkeit, adică unitatea, legătura comună, entitatea sub care îl privesc statele străine. Dar această însușire preciza el intră în noțiunea teritorială a statului, al cărui caracter este unitatea și indivizibilitatea. Noi credem, alături de alții, că unitatea este o caracteristică atât a teritoriului cât și a puterii publice. Această idee poate fi sprijinită cu argumente diferite.
Marxiștii o sprijină pe principiul unicității clasei care deține puterea publică, admițând numai cu titlu de excepție, coexistența unor clase la putere, fiind date exemple în acest sens fie din perioada preluării puterii de către burghezie de pildă perioada în care în Roma erau la conducere atât burghezia cât și o parte a moșierilor fie din perioada preluării puterii de către proletariat de exemplu 1917, din iunie până în octombrie, când conduc Rusia un organ reprezentativ al muncitorilor, soldaților și țăranilor (sovietele) și unul reprezentativ al burgheziei (guvernul). Teoriile nemarxiste folosesc argumente variate în susținerea ideii caracterului unitar al puterii. Astfel, de exemplu, Montesquieu, cu toate că vorbește despre separarea puterilor în stat și argumentează necesitatea limitării unor puteri prin activitatea altora, arată în final sensul unic al activității acestora spunând că toate puterile sont forcees d'aller de concert (sunt forțate de a cădea de acord), fapt ce ne conduce la concluzia unității puterilor în stat. Sau în concepția unor contemporani care spun că puterea de stat este o putere de superpoziție și centralizată, ideea unității acesteia este evident. După cum este știut, superpoziția este criteriul de a comasa sau combina mai multe elemente într-un tot, în așa fel încât elementele comasate să fie direct în subordinea celui format prin comasare. Deci, cu referire la organele statului, subordonarea tuturor față de anumite organe supreme semnifică unitatea lor, după cum centralizarea nu se poate realiza decât prin subordonare.
Alte caracteristici ale puterii de stat
După cum arătam, afară de aceste caracteristici pe care le găsim explicit sau implicit formulate în gândirea specialiștilor marxiști și nemarxiști, unii gânditori din occident mai adaugă și altele. Astfel, se apreciază că puterea de stat are un caracter civil și temporal. Dar aceste caractere sunt reținute ca fiind specifice doar democrațiilor occidentale actuale. Doctrina socialistă, în special cea elaborată în a doua perioadă de dezvoltare a statelor europene având acest caracter, a susținut ideea existenței unor caracteristici ale puterii de stat socialist și anume:
Caracterul democratic argumentând că democrația burgheză este ciuntită, falsă o democrație în ghilimele, comparativ cu cea socialistă, singura democrație reală, societatea socialistă fiind comunitatea în care se realizează conducerea poporului pentru popor și prin poporetc.
Caracterul creator, în sensul că orice putere etatică până la cea socialistă și-a propus doar menținerea unor relații, conservarea lor, pe când aceasta numai ea are sarcini preponderent creatoare, de construire a unei societăți noi, lipsite de exploatare;
Caracterul progresist, strâns legat de cel creator, care reiese din faptul că această putere de stat socialistă promovează noul în toate domeniile și în special, înlocuirea vechilor relații de producție burgheze cu un nou tip de relații, progresiste care urmează să ridice societatea pe noi culmi de civilizație și progres.
Am trăit cu toții și am simțit pe viu democrația progres, noul create de comunism și nu merită să facem un rechizitoriu, ci doar o constatare: o întreagă societate dorește să se întoarcă la democrația ciuntită, burgheză, la democrația de tip occidental, cu o condiție: să se ocolească păcatele ei.
Suveranitate caracteristică esențială a puterii de stat
Suveranitatea de stat este acea calitate trăsătură a puterii de stat de a fi supremă în raport cu oricare alte puteri sociale existente în limitele sale teritoriale și independentă față de puterile oricărui alt stat sau organism internațional, calitate exprimată în dreptul statului de a-și stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară scopurile sale pe plan intern și extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit și mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state și normele dreptului internațional.
Suveranitatea deși este o noțiune unitară în esența ei, implică totuși, două ipostaze ce reflectă cele două planuri pe care se manifestă: cel intern și cel extern. Depășindu-se stadiul în care se vorbește de suveranitate internă și suveranitate externă, astăzi se vorbește de două laturi ale aceluiași fenomen, între care există puternice legături de interdependență, formând un tot unitar.
Supremația puterii de stat desemnează acea însușire a acesteia de a fi superioară oricărei alte puteri sociale existente într-o anumită țară la un moment dat. Ea se caracterizează în dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toți cetățenii ei și de a le asigura aplicarea. S-a spus de asemenea, că numai puterea de stat decide asupra drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor săi, precum și a modului în care acestea sunt garantate, idee depășită azi de realitatea existenței unor organisme internaționale de apărare a dreptului omului, de existența unor convenții (tratate) cu privire la garantarea lor, fapt ce reiese și din interpretarea articolului 4 din Constituția Republicii Moldova, în care se indică că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu declarația Universală a dreptului Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.În aceste condiții putem afirma că statul sunt cele ce asigură și ocrotește drepturile cetățenilor lor în concordanță cu dispoziția tratatelor internaționale din acest domeniu.
Supremația puterii de stat se manifestă în anumite limite teritoriale, teritoriu pe care puterea de stat este organizată fiind inalienabilă și indivizibilă. Suveranitatea de stat se manifestă în integritatea teritoriului și inviolabilitatea frontierelor statului. Supremația puterii de stat are un conținut complex, referindu-se la toate laturile vieții sociale și la toate problemele ce pot interesa o anume societate în prezent sau viitor.
Supremația puterii de stat trebuie privită însă în strânsă legătură cu forțele ei materiale de constrângere, pentru că puterea de comandă a statului nu se manifestă în plenitudinea ei decât dacă statul dispune de forțele și mijloacele necesare pentru asigurarea voinței sale. Când forța statelor scade, alte puteri, interese precum ale unor grupări extremiste etc. se pot manifesta mai pregnant decât cea a statului, în astfel de condiții fiind greu să mai vorbești de supremația sa.
A doua latură a suveranității, strâns legată de prima, este independența. Ea se manifestă în relațiile statului cu alte state, exprimată în neatârnarea statului și decurge din supremația puterii de stat. Independența indică acea trăsătură a puterii de stat potrivit căreia statul își stabilește singur liber și după propria sa apreciere, fără nici un amestec al vreunui alt stat sau organism mondial, politica sa internă și externă. Statul suveran apare astfel independent atât în ceea ce privește rezolvarea problemelor sale interne, cât și a celor externe. Dar această independență trebuie să se manifeste în condițiile respectării altor state și a normelor unanim admise ale dreptului internațional. Afirmarea suveranității unui stat implică respectarea suveranității celorlalte state, egale în drept. Fiecare stat, în numele poporului său, are dreptul să-și aleagă calea dezvoltării și să stabilească mijloacele pentru realizarea ei. Dar afirmarea libertății, a independenței unui stat trebuie dublată de colaborarea statelor, de pe poziții de egalitate și respect reciproc, pentru rezolvarea intereselor comune, ale intereselor comunității umane, în general.
Colaborarea între state se realizează după cum este știut, potrivit unor principii în cadrul cărora respectiv suveranitatea ocupă un loc important. Dar manifestarea sa nu poate fi privită altfel decât prin prisma acțiunii celorlalte. Însemnătatea atribuită acestui principiu nu trebuie interpretată în sensul diminuării celorlalte egalitatea în drepturi, avantajul reciproc etc. deoarece aceste principii sunt complementare, acționează unul prin celălalt, manifestarea și realizarea unuia depinzând de modul în care se manifestă și acționează toate celelalte. Astfel, de exemplu, nerespectarea sau încălcarea principiilor egalității în drept a statelor aduce prejudicii principiului suveranității, încălcarea acestuia din urmă împiedică realizarea avantajului reciproc și așa mai departe. În felul acesta apare clar că interacțiunea tuturor principiilor ce guvernează relațiile între state are două efecte pozitive directe:
Asigură că celelalte state vor respecta și ele, la rândul lor, independența și drepturile suverane ale statului, astfel punându-se în mișcare mecanismul principiului reciprocității;
Eliminarea condițiilor apte de a genera arbitrariul și stările anarhice în sânul comunității internaționale.
Independența unui stat nu trebuie absolutizată în detrimentul celorlalte, ci, din contra ea trebuie privită prin prisma realizării independenței celorlalte state. Statele împreună trebuie să facă eforturi care să asigure echilibrul comunității internaționale. Pentru realizarea acestui echilibru ele trebuie să ajungă la un compromis, luând decizii, de pe poziții suverane, în legătură cu anumite atribuții ce vor aparține unor organisme internaționale.
În lumina celor arătate, suveranitatea de stat apare ca o unitate dialectică, a supremației și independenței puterii de stat, apare, în același timp, ca trăsătură esențială a acesteia.
Suveranitatea azi are un conținut complex, pe plan internațional și în cadrul fiecărui stat în parte făcându-se eforturi susținute pentru determinarea cât mai completă a acestuia. În acest sens trebuie arătat faptul că declarația Organizației Națiunilor Unite din 1970 a precizat care sunt principalele elemente constitutive ale suveranității și anume:
Toate statele sunt egale din punct de vedere juridic;
Fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranități;
Fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state;
Integritatea teritorială și independența politică ale statului sunt inviolabile;
Fiecare stat are dreptul de a alege și dezvolta în mod liber sistemul său politic;
Fiecare stat este obligat să se achite în întregime și cu bună credință de obligațiile sale internaționale și să trăiască în pace cu celelalte state.
În acest document s-a precizat de asemenea că toate statele se bucură de egalitate suverană, că ele au drepturi și obligații egale și sunt membre egale ale comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare altă natură.
Teorii contemporane privind suveranitatea
Înțelegând suveranitatea ca puterea absolută nelimitată de nimeni și de nimic ce se exercită exclusiv și independent de către stat, mulți autori contemporani au argumentat, după caz, caracterul permanent al suveranității, inutilitatea acestui concept, demonetizarea sa demonstrând că păstrarea suveranității statelor are consecințe nefaste asupra colaborării acestora, asupra climatului internațional. Au fost și sunt susținute puncte de vedere care repudiază suveranitatea, considerând-o o sursă a nesiguranței și a răului, un obstacol în calea dezvoltării relațiilor dintre națiuni, un concept învechit care creează dificultăți de netrecut și confuzii în sfera dreptului internațional, un concept greșit care ar trebui azvârlit, renunțarea la suveranitate fiind considerată ca o cale de menținere a păcii ca un mijloc de a facilita libera circulație a oamenilor și a ideilor. Unii autori contemporani refuză sau evită să utilizeze această noțiune. Astfel, de exemplu, profesorul J. E. Aubert, analizând puterea de constrângere ca element caracteristic al puterii de stat, arată că o astfel de putere se manifestă la toate eșaloanele stat federal, canton, organisme regionale și comunale dar nu are aceeași natură la nivelul națiunii se va spune că este suverană sau, pentru a evita a evita acest adjectiv devalorizat, se va spune că puterea de constrângere a Elveției depinde imediat de dreptul internațional. Ori din afirmația de mai sus două idei se impun prioritar:
Noțiunea de suveranitate s-a demonetizat de așa natură încât nu merită să mai fie utilizată;
Puterea de constrângere a unui stat este subordonată dreptului internațional.
Dacă multe concepții converg către negarea totală a suveranității statelor, altele propun reconsiderarea conceptului, schimbarea viziunii asupra conținutului acesteia, a creării unei concepții în care se va ține cont de deosebirile care există între faptul de a avea suveranitate și faptul de a o exercita, între suveranitate în sens politic și suveranitate în sens juridic, ajungând astfel, la ideea competențelor statului în favoarea unor organisme internaționale.
Pentru prima orientare monistă concludent este după părerea noastră, un exemplu, cel al doctrinei normativiste a lui Hans Kelsen (1881 1973). În concepția sa suveranitatea nu constituie o calitate perceptibilă sau obiectiv discernabilă dintr-un obiect real , ci din contră condiția de care depinde o ordine normativă supremă care, în validitatea sa nu se deduce din nici o altă ordine superioară. Această idee privind suveranitatea, pentru a fi corect înțeleasă, trebuie analizată în lumina doctrinei sale doctrina pură a dreptului înlăuntrul căreia dreptul este conceput ca un eșafodaj de norme de acte juridice (normative și nenormative) subordonate din treaptă în treaptă până la norma fundamentală (o normă ipotetică), iar statul ca ordine juridică subordonat ordinii internaționale. La Kelsen deci sistemul de drept național își găsește validitatea în sistemul de drept internațional, ceea ce conduce la concluzia că între aceste două sisteme nu poate exista decât o unitate perfectă. Singura concepție posibilă după el este cea monistă. Examinând cele două construcții posibile monistă cu primatul dreptului internațional și monismul cu primatul dreptului intern afirmă că am fi liberi să alegem între ele, pentru ca apoi să ajungă la concluzia categorică a subordonării dreptului intern față de dreptul internațional.4
În acest sens este semnificativă definiția pe care o dă statului și anume statul se definește ca o ordine juridică relativ centralizată, limitată în domeniul său de validitate spațial și temporal subordonată direct dreptului internațional și eficace în ansamblu și în mod general.
Astfel, pornind de la teza potrivit căreia dreptul internațional determină sfera de validitate a ordinelor juridice (a statelor), ajunge la concluzia necesității eliminării dogmei suveranității.
El cere să se renunțe la suveranitate arătând că statul nu are o competență exclusiv în problemele naționale. Nu există probleme precizează el care să nu poată fi reglementate de dreptul internațional, dar există probleme care pot fi reglementate numai de acesta.
Observăm că H. Kelsen are o viziune mondialistă asupra fenomenelor juridice, ordinea juridică internațională cuprinzând toate ordinele juridice naționale, dreptul internațional transformându-se, astfel, într-un drept mondial.
Pentru cea de a doua orientare schimbarea viziunii asupra conceptului de suveranitate, astfel încât să reflecte mai fidel și mai exact realitatea este foarte greu de făcut referire doar la autori. Cele mai multe opinii sunt azi exprimate în acest sens, idei ca cele privind deosebirea dintre suveranitatea politică și suveranitatea juridică, ca cele privind suveranitatea relativă, suveranitatea competență etc. fiind întâlnite foarte frecvent. Astfel, de exemplu, Verdoss propune o teorie a repartiției competențelor și ajunge la concluzia priorității dreptului internațional, demonstrând necesitatea transferării unor atribuții din competența statelor pe seama unor nivele superioare, suprastatale sau internaționale. Korowicz, la rândul său, propune înlocuirea termenului de suveranitate înțeleasă în mod absolut cu cel de suveranitate relativă. El argumentează ideea suveranității relative pornind de la situațiile reale în care suveranitatea este supusă la tot felul de limitări. În acest sens arăta că suveranitatea poate fi limitată și prin simpla încheiere de tratate internaționale, deoarece au drept consecință restrângerea libertății de acțiune a statului. De asemenea face o deosebire între suveranitatea propriu-zisă și exercițiul ei, arătând că suveranitatea nu poate fi abandonată dar exercițiul ei poate fi restrâns virtual fără limite.
La aceste două orientări, din care uneia îi este specific argumentarea ideii unui singur stat statul mondial unei singure suveranități, iar celeilalte ideea subordonării directe a dreptului intern față de cel internațional se adaugă o a treia, care are drept caracteristică faptul că neagă suveranitatea de fapt, am spune noi, adică se referă la ceea ce este azi suveranitatea statului și nu la ceea ce trebuie să fie. Pornind de la unele constatări realiste cu privire la inegalitatea puterii militare și economice a statelor, unii autori trag concluzia că noțiunea de suveranitate își pierde orice semnificație. Astfel, M. A. Kaplan spunea că ceea ce caracterizează în prezent viața internațională este dominarea acesteia de către statele mai puternice, conducerea ei după un sistem bipolar, în care suveranitatea statului își pierde orice semnificație sau, oricum, este mult restrânsă prin limitarea ei doar la unele probleme. Relativ asemănător vede lucrurile și G. Schawrtzenberg, care arată că suveranitatea deplină aparține doar câtorva state mai puternice, celelalte înscriindu-se în cadrul unor raporturi de ierarhizare bazate pe forță.
În condițiile actuale caracterizate prin amploarea mișcărilor revoluționare din țările din centrul și estul Europei, țări care au părăsit calea comunistă de dezvoltare și s-au orientat spre dreptul constituțional clasic, poziția față de suveranitate se diversifică și mai mult. Remarcăm astfel în Europa, dar nu numai:
O tendință de internaționalizare de integrare economic, culturală, politică etc. și, pe cale de consecință, de creare sau reactivare a unor organisme interstatale care exercită atribuții ce anterior aparțineau statelor suverane.
O tendință inversă de dezmembrare a unor state de regulă statele federale și de formare a unor state noi independente.
Prima tendință este cea a statelor dezvoltate din Europa, a statelor bogate. Ea poate fi ilustrată printr-un exemplu recent: semnarea la Luxemburg, în octombrie 1991, de către țările C.E.P. și A.E.L.S. a unui acord privind crearea în 1993 a unei vaste zone a liberului schimb. A doua tendință este specifică statelor din răsăritul Europei, unde s-au desprins ca state independente Lituania, Letonia, Estonia etc., unde alte state luptă pentru independență, unde Basarabia prin referendum și-a declarat independența. În aceste condiții credem noi, atitudinea față de conceptul de suveranitate se va schimba radical.
Concluzii
Orice societate, oricât de primitivă, trebuie să dispună de o anumită organizare și distribuire a puterilor, chiar și pentru elementara funcție a conservării ei. În acest sens Balandier consideră că puterea va fi definită ca rezultând, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva entropiei care o amenință cu dizolvarea. Nu există forme de agregare socială și activități umane mai complexe care să fie lipsite de putere. Puterea apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând prin prisma importanței pe care o prezintă menținerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăți. Dar ea apare și ca rezultat al unei necesități externe, explicată prin prisma faptului că orice societate globală este în legătură cu exteriorul, are legături cu alte societăți, fapt pentru care puterea trebuie să organizeze aceste relații, după cum trebuie să-i asigure apărarea.
Formele puterii pot fi desigur foarte variate, dar nu se poate imagina absența totală a oricăror forme de putere, fără a presupune dezagregarea structurilor societății. Rolul esențial al oricărei forme de putere este de a asigura coeziunea și funcționalitatea diferitor structuri și organisme ale societății umane, coordonarea activităților care se desfășoară în interiorul acestora. Argumentarea necesității puterii, Robert Bierstedt preciza: trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinți asociația, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele . Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societății și organizarea socială în cadrul ei. Puterea stă în spatele oricărei asociații și îi susține structura, fără putere nu există nici o organizare și nici o ordine .
Referindu-ne la putere trebuie să facem o distincție între puteri în general puterea politică și puterea de stat, probleme ce sunt adesea confuz tratate în literatura de specialitate.
Când spunem puterea ca fenomen social, facem o deosebire între:
Relațiile de conducere-supunere (sau de dominare-subordonare), bazate pe capacitatea de a lua decizii și a asigura îndeplinirea lor (prin mijloace de persuasiune sau prin constrângere, după caz);
acea calitate a personalității umane de a putea face ceva, adică puterea în sens de putință, forță, tărie;
În acest sens de un real folos ne este distincția făcută de unii specialiști în Franța între puissance și pouvoir. Astfel de exemplu M.Prelot susține că puissance este echivalent cu potenția (autoritate naturală și personală), iar pouvoir cu potestas (autoritatea construită magistratura).
Ceea ce are primordial în vederea dreptului constituțional când analizăm puterea este primul sens , cel de relație între două subiecte inegale, relație în virtutea căreia un subiect de regulă colectiv, are capacitatea de a lua decizii și de a asigura îndeplinirea lor. Acest fapt, însă, nu determină înlăturarea sau neglijarea completă a celuilalt sens, de putință forță tărie pentru că puterea politică este deținută și exercitată de oameni, iar de calitatea lor depinde calitatea și eficiența deciziilor luate.
Puterea se manifestă în toate domeniile vieții sociale, îmbrăcând forme foarte variate: economice, politice, militară, spiritual-ideologică etc.
Puterea politică se deosebește de alte forme de putere prin aceea că ea se manifestă numai în societățile în care există o diferențiere socială între cei ce conduc și cei conduși, între guvernanți și guvernați. În literatura de specialitate s-a arătat că în orice grup uman se poate observa o diviziune a membrilor lui în două categorii, cei care comandă și cei care ascultă. Acest aspect exprimă existența puterii. Dar când acest fenomen se remarcă la nivelul societății globale, este un fenomen politic, atunci vorbim de putere politică a statului.
Puterea politică este puterea organizată a unui grup care se exprimă în capacitatea acestuia de a lua decizii obligatorii și de a le asigura înfăptuirea în societățile în care diferențierea între guvernanți și guvernați a atins un anume grad. Noțiunea de putere politică este folosită cel mai des ca fiind sinonim cu cea de putere de stat. După părerea noastră însă, prima are o sferă mai largă. Astfel putem vorbi de puterea politică a uni partid chiar dacă acesta se află în opoziție, dar nu putem considera această putere ca fiind și de natură etatică.
Sintetizând am putea spune că puterea ca fenomen social îmbracă mai multe forme că printre acestea, puterea politică ocupă un loc principal, că ea se manifestă numai în societățile în care există o diferențiere între guvernanți și guvernați, având o sferă mai largă decât puterea de stat care semnifică o anumită putere politică, ce poate fi detașată de altele prin trăsături specifice, proprii, ce-i conferă un loc aparte în sfera formelor (tipurilor) de putere.
Puterea de stat poate fi abordată la mai multe nivele:
la un nivel general abstract;
la nivelul unui anume tip de putere
la nivelul unei anume puteri concrete ( de exemplu puterea de stat existentă azi în Republica moldova).
După cum ea poate fi abordată din mai multe puncte de vedere: sociologic, juridic etc.
Bibliografie
Constituția Republicii Moldova din 1994, (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, 4 august, nr. 1) Prof. dr. Genoveva Vrabie, Dreptul constituțional și instituții politice contemporane, Editura Ștefan Procopiu, Iași, 1993, Ediția a 2-a, Partea I Prof. univ. dr. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, Editura Europa Nova, București 1996, vol 1 Cristian Ionescu Drept constituțional și instituții politice, București, 1996
Planul lucrării
Introducere
Noțiunea puterii
Noțiune de putere politică
Caracteristici ale puterii de stat
Puterea de stat este o putere politică
Puterea de stat este oficială
Puterea de stat este investită cu putere
de constrângere materială
Puterea de stat are caracter organizat
Puterea de stat este unică
Alte caracteristici ale puterii de stat
Suveranitatea caracteristică esențială a puterii de stat
Teorii contemporane privind suveranitatea
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Categoria de putere, în mod deosebit cea de putere politică, a constituit și constituie obiectul de cercetare a tuturor disciplinelor teoretice cu caracter politic. Dreptul constituțional ca știință politică și juridică în același timp
Âíèìàíèć! Ïđćäńòàâëćííûé Đćôćđàò íàőîäèòńÿ â îòêđûòîì äîńòóïć â ńćòè Èíòćđíćò,
è óæć íćîäíîêđàòíî ńäàâàëńÿ, âîçìîæíî, äàæć â òâîćì óśćáíîì çàâćäćíèè. Ńîâćòóćì íć đèńêîâàòü. Óçíàé, ńêîëüêî ńòîèò àáńîëțòíî
óíèêàëüíûé Đćôćđàò ïî òâîćé òćìć: